Dupa ce am mancat noi de cateva ori la Red Angus, pe foodie man il apuca nebunia sa cumpere pentru acasa vaca din aia americana. A cautat el in lungu si latu internetului si a asa a dat peste blogul lui Nicu Lica, Chef Stories, care anunta deschiderea unui Steakhouse la Marriott, unde se va servi vaca americana. Plin de avant se si repede la telefon sa faca o rezervare. Dar domnisoara de la capatul firului ii raspunde politicos ca inca nu s-a deschis din motive decorative, si ca mai dureaza 2 saptamani.

Peste cele 2 saptamani am primit cu mare bucurie chiar de la Nicu, invitatia la deschiderea JWSteakhouse. L-am luat pe foodie man pe sus, am traversat tot orasu intr-o seara ploiasa si cu trafic pe masura (cam cum sunt toate serile in ultimul timp in Bucuresti) si ne-am infiintat la Marriott unde am avut parte de o seara foarte frumoasa.

Localul este amenajat in locul fostului Cupola, cu open kitchen (ce imi plac mie astea ca poti sa tragi cu ochiu si poate am norocu sa fur cate o idee). Peste open kitchen o mare tabla pe care sunt explicate cut-urile, modurile de preparare, sosurile, etc.

Festivitatile au inceput cu 2-3 spiciuri, cu taiat de panglica si cu o explicatii din partea lui Nicu despre carnea de vita Choice USDA Organic, si cu “poftiti la masa”.

Intre timp a aparut si Florin, putin buimac dupa zborul lung din Bali pana acasa, dar s-a dres rapid cand am inceput sa cercetam bufetul.

Am inceput cu bufetul de salate, eu am gustat salata cu crab.

Tot de la antreuri mi-a placut foarte mult tartarul de vita, impreuna cu niste stridii (pentru foodie man) –  un surf and turf raw

Am trecut la felul principal, intre timp coada substantiala de la bufet se mai scurtase. Foodie man si Florin au incercat diverse feluri de fripturi, de nu am apucat sa le fac poza. Mie mi-au placut cel mai mult cotletele de miel australian cu piure de spanac.

Peste toate fripturile se vedea un sprinkle de sare care arata suspect de mult ca sarea Maldon, si m-am dus si am intrebat si chiar aia era 🙂 Pana s-a mai asezat macarea am tras cu ochiul de agitatia din bucatarie.

Desi am incercat mai multe feluri ca la un menu degustation, ne-am facut curaj si spre bufetul de deserturi.

Dintre toate, truly outstanding este puddingul ala…ce sa mai, am reusit sa mananc o portie generoasa. Restul prajiturilor sunt destul de obisnuite, gen hotelier asa.

La sfarsit am mai stat de vorba un pic cu Nicu si i-am urat succes cu noul restaurant.

Heey, dar cum nu face sa lauzi un loc numa dupa petrecerea de deschidere, ieri, pentru ca foodie kids erau in cantonament si foodie parents erau home alone, ne-am facut de cap si am facut o noua vizita la JWSteakhouse, sa vedem cum este si in day to day life.

La inceput ni s-au prezentat cut-urile sa stim ce sa alegem. Ar fi mers si o recomandare care cum sunt mai bune facute, ca multa lume omoara carnea cu “bine facuta” si e pacat de ea, va zic.

La recomandarea bucatarului sef am incercat la inceput Crab Cake si Kansas Steak Soup. Chiftelutza de crab a fost foarte frageda si aromata si tare sunt trista ca nu se gaseste si la noi carne de crab gata scoasa din crab. O data am incercat metoda cap coada de obtinut carnea asta suculenta (omorat crabu, fiert crabu, spart crabu) da a durat atata ca nu m-am mai incumetat a doua oara. Asa ca de la crab cake mi-a mai trecut doru. Kansas soup a fost o revelatie (ca sa citez din Disney), da zau ca a fost. La prima impresie parea un fel de supa gulas, dar bucatele fragede de carne (care cred eu ca au vazut si gratarul la un moment dat, nu numai oala de ciorba) sunt la o mare distanta de ce se gaseste intr-o supa gulas. Dupa lingura 3 se facea si picanta, dar boabele de proumb din supa erau asa dulci ca luau cu ele tot picantu si iar luam o lingura. Portia imensa insa, very american.

Tot la inceput am primit si chiflele casei, produse de chef patiser Rolf (de orginie din Elvetia) si niste unt. Un small comentariu aicia daca imi permiteti. Chiflele nu au sare (doar ceva sprinkle deasupra), untu nu are sare…nu prea a mers. Si ca sa fiu si mai carcotasha, la steakhouse de la Radisson are unt Echire, pacat la asa chifle pufoase un unt de masa nesarat no name. But that’s just me.

For the main am luat friptura ca doar de asta venisem. Fata de deschidere, acum era langa open kitchen o tabla pe care erau trecute cate si cel fel de cuts sunt disponibile, si pe masura ce se comanda, chelnerul mai stergea una cu creta. Nice! Mare atentie la ce comandati si ce scrie chelnerul ca foodie man a vrut medium rare si a primit medium well. Dar carnea asta de vita e asa de buna, ca si asa, bine facuta, a fost deosebita si nu a ramas nimic. Dar daca vroiam, puteam sa cerem alta, facuta cum trebuie, just that you know. Muschiul meu a fost medium cum am zis si langa el am luat crema de spanac la care mi-a ramas gandu de la opening night. Numai ca acum am primit o craticioara nu o farfurioara, si nu a fost posibil sa mananc tot. Foodie man s-a delectat la friptura lui cu un cartof copt plin cu chestii bune, bacon, branza si alte umami stuff.

Daca eu am fost carcotasha la unt, foodie man a fost carcotash la vin. A cerut un pahar de vin rosu si a primit un pahar deja plin, fara sa vada si sticla. Nici paharul nu prea a fost cel corect la vinul ales. Avand in vedere ca vinul nu-i tocmai ieftin la restaurantul asta, ar fi frumos sa prezinte si sticla sa stii ca bei ce ai vrut. But that’s just him.

Dupa atata mancare, amrican size food intradevar, nu am mai reusit sa inghesui decat un scoop de sorbeto de mango, bun la gust dar nu asa de smooth cum mi-ar fi placut, se cam simteau aschiile de gheata prin el.

So, la JWSteakhouse este cea mai buna friptura de vita din oras, hands down. Impreuna cu antreurile de revelatie si garniturile care te fac sa revi, merita cel putin o vizita, si daca iti permiti si mai multe. Iar la desert nu va ganditi si luati direct bread pudding.

1