Pe la sfarsitul lunii august, pe cand stateam eu la plaja la Saturn sa pazesc foodie kids in cantonament la mare, primesc cea mai neobisnuita invitatie la o birthday party, si anume in weekend in Beirut. Beirut in Liban, u know acolo cu razboi si bombe si stuff. Dupa socul initial si refuzul categoric…sunt o mama responsabila, ce naiba sa caut eu la bombe, am inceput sa rumeg la idei.

Ideea nr.1 – ar fi trebuit sa merg singura, foodie man avea concurs la Iasi (si la si castigat BTW).

Ideea nr.2 – eram numai fete in escapada asta.

Ideea nr.3 – o vacanta mica si egoista just for me dupa 2 luni de facut teme, pazit tabere, babysitting all day log.

Ideea nr.4 – mancarea libaneza este preferata mea (dupa cea italineasca, sa nu se inteleaga gresit)

Did I go? YOU BETCHA! A doua zi mi-am luat bilet la avion, si la inceputul lui septembrie ma urcam vesela in avionul de Beiru (via Istanbul).

Mai intai the practicalities. Pentru Beirut nu trebuie viza. Dar daca ai in pasaport viza de Israel iti trebuie alt pasaport. Altfel nici nu se pune problema sa intri in tara. Controlul la vama este relativ intens, 3 filtre de cautat in pasaport de viza buclucasa (ca sa fie siguri siguri ca nu ai calcat prin tara ailalta) dar in rest fara probleme. Desi are un istoric foarte zbuciumat, de cativa ani este pace si liniste, se reconstruieste in draci, si este in general foarte safe. Maxim de ghinion care se poate intampla este un furt de geanta, care se intampla oriunde. Este si foarte cosmopolit, aproape jumate sunt crestini, am vazut pe strada si femei acoperite complet in negru, si pustoaice in sort micro si maieu. Una langa alta la coada la telecabina. Eu imi luasem de acasa niste haine mai largi si mai acoperitoare asa, just in case, dar nu era cazu. Desi eram blonda si tunsa scurt (adica cat se poate de diferit de pletele lungi si negre locale) nu am simtit nici un moment ca iesim in evidenta sau se uita lumea lung. Asa cum am patit in China unde ma tragea lumea de maneca…Nope, nici o reactie. Plin de reclame cat blocu la mango sau h&m cu acealeasi fete in bikini ca si la noi.

Aeroportul este foarte aproape, cam 15 minute de centru, intr-un taxi care nu respecta regulile (inclusiv trecut pe rosu si d’astea). La hotel control ca la aeroport (orice gentuta si sacosica intra pe banda), cu detector de metale, miltari cu niste pusti imense. Dar asta mai vazusem si la Istanbul, asa ca nu m-am stresat prea tare. Si eram un pic stresata cand am plecat ca m-a impins curiozitatea sa ma uit la filmuletzul lui Bourdain in Beirut, cum l-a prins pe el razboiu acolo. Ideea la fel de proasta ca si vizionarea unui film cu avioane ce se prabusesc in timp ce esti in avion. Not good.

Beirutul vazut de mine se imparte in 2 parti.  O mare parcare unde se construiesc niste blocuri imense si de un lux maxim, cu multe magazine cu toate marcile posibile, multe nu le gasesti decat la Paris. Inclusiv boutique Laduree, care nu mai e decat la Paris si Londra (si anul asta deschid si la NY cred). Dar iata ca sunt si in Beirut.  Apoi orasul care a scapat de bombe, sau nu a scapat dar nu au avut banii sa reconstruiasca,  cu blocuri muncitoriesti, zeci de magazine cu ligheane si alte acareturi. Nu exista o parte de oras vechi, cam tot ce nu e in parcarea aia, e vechi, din diferite timpuri. Si in Beirut au inceput de multisor. In ansamblu arata cam asa: cladiri vechi, cladiri cu gauri de la proiectile, macarale.

Am facut si ceva turism efectiv. Cea mai bun mod de astfel de turism este organizat, se fac grupuri zilnic, vine ghidul local si aduna turisti de la fiecare hotel. Fara griji, direct la locul de maxim interes.

Am vizitat o pestera frumoasa tare, Jeita Grotto, unde ar fi cea mai lunga stalagmita din lume. Are doua galerii, una pe uscat si una pe apa, ambele impresionante.

Apoi ne-a urcat pe un varf de deal sa admiram o biserica si privelistea. Not half bad.

Ultima parte a excursiei de o zi a fost Byblos, cel mai vechi port din lume si locul de nastere al alfabetului.

Aici am gasit si un magazin de prafuri si ierburi, unde am cautat frenetic niste sumac (ii promisesem Elenei). Dupa ce am lecturat toate borcanele fara sa gasesc praful rosu, intreb intr-o doara “da sumac n-aveti? ba da zice ea” si imi arata un sac de 50 kg pe jos. E popular sumacu deci.

Tot in Byblos am vazut zeci de stradutze cu terase frumoase, asa tare rau mi-a parut ca nu puteam veni acolo seara, cred ca era deosebit.

Lasand chestiile turistice la o parte sa ajungem la ce e mai interesant. The FOOD! Am mers la cateva restaurante cu specific libanez, majoritatea au si peste proaspat (meditarana, duh), si mai scumpe si mai ieftine. Si absolut peste tot mancarea a fost delicioasa. Dar ce m-a surprins foarte tare este faptul ca nu este diferita de mancarea libaneza mancata in Bucuresti. Ceea ce nu mi s-a mai intamplat in nici o alta destinatie. Ori e asa usor de facut si nu o greste nimeni, ori restaurantele libaneze de la noi au bucatari libanezi foarte buni. Nu stiu, dar e la fel nene. Pana si lipia aia e la fel, in aceeasi punga. Nu mai scriu ce e in farfuriile de mai jos ca e prea simplu. (OK, cine nu stie sa intrebe ca lamurim problema).

Mor de necaz ca nu am ajuns la cel mai bun restaurant din oras, Le Chef, arata de-a dreptul insalubru, dar toata lumea (Bourdain included) jura ca aici e cea mai cea. Oh well, exista mereu data viitoare. L-am gasit abia sambata seara, dupa ce mancasem deja, si nu as mai fi putut sa gust nimik.

Nu am gasit street food. Deloc. Nu stiu unde era ascunsa, dar eu nu am dat de ea. La biserica din varf de deal era un fel de pizzerie care facea intr-un cuptor afara o lipie cu zaatar pe ea, numita manoush. Numai ca am vazut-o la sfarsitul vizitei, si dura 10 minute sa fie gata, si autocarul era gata de plecare. Ei nu, daca nici macar din asta nu imi iau ma oftic foarte tare. Era singura chestie locala pe care o zarisem. Asa ca m-am dat de ceasu mortii si a asteptat toata lumea sa imi iau io lipia aia. Extrem de aromata, crocanta. Am umplut autobuzu cu miresme, dar am fost o foodie darnica si am oferit si la vecini, sa nu ma injure prea tare.

Am mai zarit un nene care ducea pe bicicleta niste painici cu agatatoare, o lipe umflata si fara sare. Not the best snack.

O alta dezamagire foodie a fost ca nu am gasit piata, Souk El Tayeb. Imi notasem eu tot, am cautat de mi-a venit rau. Pe oricine intrebam imi zicea ca e in alta parte. Pana la urma am aflat ca nu se tinea in duminica aia. Bummer. Si asa o laudase Bourdain si am ratat. Oh well, exista mereu data viitoare.

Scopul minivacantei si the highlight of the trip (in lipsa vizitei la Le Chef pentru mine) a fost the birthday party la Sky Bar. Sa ne intelegem, nu sunt dusa des la discoteca, dar nu de asta m-a impresionat locul. Ci  locatia. In parcarea aia mare de langa mare, pe o cladire, cel mai cool bar pe care l-am vazut eu ever (si am admis ca n-am vazut prea multe, da?). Cu priveliste la mare si o constructie in scari astfel incat de oriunde vezi pe oricine. E cam greu de patruns, rezervarile se fac cu luni inainte. Dar cu niste tocuri si un pic de machiaj, o conversatie scurta in franceza cu baiatul ce tine cordonul ala rosu mai ceva ca la vama, am reusit. Inauntru Sin City. Deci oamenii astia stiu sa se distreze. Se vede pe ei cat de bucurosi de viata sunt, dupa perioadele urate de razboi care au trect peste ei si peste oras. Probabil de aia in Elvetia sunt cele mai boring cluburi. Aia nu au vazut nici un razboi la viata lor.

Mi-a placut foarte mult in Beirut si mai am multe de vazut. Data viitoare il iau si pe foodie man, mergem sa cautam piata si sa mancam la Le Chef.

 

3