De ce am ajuns in Istanbul de Pasti v-am povestit. Cum scopul declarat al excursiei a fost ” ca sa mancam chestii”, ne-am pregatit corespunzator. Mai precis am studiat si am citit si am planificat fiecare masa din cele 4 zile cu ceva timp inainte.

O sa le prezint in ordine aleatoare, adica  cronologica .

Prima oprire a fost BEREKET SOFRASI. Dupa cum ii spune numele aici poti manca berechet si la niste preturi modice. Localul, ca nu-i pot spune restaurant, e pe o stradutza laturalnica de pe langa Grand Bazaar, si pe langa care poti sa treci de 5 ori fara sa iti sara in ochi, asta daca nu observi cuptorul cu lemne care domina in mijloc si care produce cele mai gustoase painici, lahmacun, pizza turceasca etc.

Localul are cateva mese de pitici, cu scaunele asortate, pe care copiii s-au simtit ca la gradinta iar noi ca la sedinta cu parintii de la gradinta, dar nu-i locu unde sa te eternizezi asa ca nu ne-a deranjat prea tare. Meniul e scurt, scris pe un cartonash de 5×5 cm dar are tot ce trebuie pentru un pranz.

Nu-i usor de gasit, dar este experienta care iti poate face vizita in Istanbul una memorabila. BEREKET SOFRASI, Tigcilar Sok nr. 76

Urmatoare oprire a fost la Tatbak. Recomandat de Florin si Bourdain, nu aveam cum sa dam gres cu acest local traditional. Nu-i cel mai popular loc din oras cred, taximetristul a intrebat vreo 3 oameni pe strada si tot nu s-a lamurit, intr-un final ne-am dat batuti si am luat strada la picior cu IPhone ca ghid printr-o ploaie londoneza si am nimerit. Localul nu-i pretentios, aduce a Cocosatu asa. Si aici tot lahmacun si kebab.

Mancarea foarte buna, servita rapid si din nou cu surpriza unei note de plata modeste.

Urmatorul restaurant a fost recomandat de Eveline (chef la Cooking ala Turca) pe care am rugat-o sa ne recomande un fish restaurant unde merg localnici, pentru cunoscatori. Toti turistii se duc pentru peste la bombele de sub Galata Bridge. Not us 🙂 Eveline mi-a scris pe o hartiutza cateva optiuni aproapte de hotel si am ales-o pe cea care am localizat-o prima pe harta. Restaurantul DOGA este la ultimul etaj dintr-un hotel (Villa Zurich Hotel) cu o intrare nitzel obscura si cu un lift cam claustrofobic…Ajunsi la utlimul etaj am intrat intr-o sala foarte mare cu o panorama extraordinara…de jur imprejur acoperisurile orasului si Bosforul luminat. Nimic fancy, aspect de cantina, DAR cu un bufet impresionant. Pentreu antreuri te duceai cu farfuria la bufet si luai ce vrei, pentru peste aratai cu degetu (in cazul nostru, probabil ca ceilalti comunicau verbal). Pestele este pregatit doar la gratar asa ca figura cu degetu e suficienta.

Bufetul de antreuri avea peste 40 de platouri cu frunze (spanac, stevie, loboda etc) prajite, oparite, aburite, calite si mai stiu eu ce, humus, chestii cu aspect de zacusca, salate de fructe de mare, creveti, etc…

Pestii erau nominalizati si in engleza dar oricum erau cativa de care nu auzisem sau din care nu mancasem si normal ca din aia am luat. Proprietarul este un fost pescar si restaurantul este unul din cele mai bune locuri din oras pentru peste (according to Fodor si alte ghiduri, lucru de care am aflat pe urma). Rezervarea este obligatorie, altfel nu ai sanse sa prinzi o masa seara. Atmosfera a fost foarte placuta, majoritatea meselor erau cu multe persoane, minim 10, care vorbeau toti odata.

Antreurile meze au fost senzationale, mai ales in ideea ca nu prea stim ce am mancat (pt ele nu exista menu…) si pestele impresionant avand in vedere ca doar a stat cateva minute pe un gratar si a venit la masa cu 3 frunze de salata langa el. Am mancat frigarui de skorpion fish si aia mici se numeau blue fish. Socoteala aici a fost considerabil mai mare, dar a meritat. DOGA BALIK, Akarsu Yokusu Cadesi nr.46.

On to the next day. La pranz am riscat la faimosul senvis cu peste de langa port…Pestii sunt prajiti pe niste vaporashe kitchoase care se leagana periculos in valurile create de autobuzele pe apa care au statia chiar langa. Fumul de prajeala acopera zona, iar oameni stau pe niste trepte cam ca la Teatrul National si mananca senvisu impreuna cu niste muraturi de la vanzatorii ambulanti. La muraturile alea nu ne-am riscat.

Senvisu contine una bucata peste prajit, cam cu totu asa, niste frunze de salata si inele de ceapa intr-o juma de franzela. La unu din pesti nu ii scosesera sira si oasele si a fost cam greu de mancat, dar cu al doilea am avut noroc si a fost bun.

Ca street food mai era disponibil si senvisu cu matze …dar nu m-a impins deloc curiozitatea asa ca m-am multumit cu o poza.

Din statie am luat autobuzul nautic si am trecut pe partea asiatica la Kadikoy. Aici am cautat restaurantul CIYA SOFRASI, recomandat in foarte multe publicatii ca fiind THE place to eat turkish food. Restaurantul e format din trei spatii, de o parte si de alta a strazii pietonale, pe unu scrie Sofrasi (supe, salate, tocanitze) si pe 2 scrie Kebab, da nu conteaza unde te asezi ca iti aduce de toate. CIYA e renumit datorita chef-ului Musa Dagdeviren, pionier al noului stil anatolian, care combina feluri traditionale aporape uitate cu influente ce depasesc granitele Turciei. Multe feluri de aici nu se mai gasesc nicaieri in Turcia.

Are un spatiu generos de stat inauntru, unde sunt expuse aparitiile in presa ale lui Musa, in engleza si japoneza si rusa …. Dar noi am stat afara ca era soare si inca nu ne iesise iarna lunga din starea de spirit.

Puteai sa comanzi la masa sau la un fel de impinge tava daca vroiai sa vezi inainte ce o sa primesti.

Noi am riscat direct la masa si am incercat asa:

Wild Garlic Soup (wild garlic, bulgur, onion, pepper paste, chilli pepper, sumac juice)

Olive Piyaz ( crushed green olives, parsley, walnut, pomegranate juice, olive oil)

Dograma ( eggplant, chickpeas, lamb, mint, pomegranate juice, tomato paste)

2 feluri de kebab din mega lista

Eggplant and tomato desert (adica legumele cu pricina confiate), Teleme (milk that has been boiled and let cool, pounded figs) – un fel de budinca.

Seara, am mai vizitat un restaurant de peste recomandat de Eveline, si anume Nevizade. Din strada pietonala Istikal, pe una din stradutele laterale sunt niste pasaje gen cele de pe Calea Victoriei, si o multime de restaurante. Prin unu din pasaje scrie Balik, adica peste si dai in Nevizade care e de fapt o strada intreaga cu restaurante mici unu langa altu, toate numai cu peste, in casute inguste dar foarte inalte, si restaurantele se intind pe cateva etaje…

Pe terasa de la ultimul etaj restaurantele sunt despartite de un gard modic, si ai o priveliste interesanta…mese cat vezi cu ochii pe acoperisuri, si in jos pana in strada. Si toate pline ochi.

Am ales (tot prin metoda aratatului cu degetu) meze si niste hamsii.

Aici atmosfera a fost cea mai anternanta, ne-am delectat si cu menestrelul de la carciuma de langa, si cu privelistea, si cu mancarea delicioasa.

In ultima zi ne-am incumetat in aventura Durumzade…pentru cel mai bun kebab din oras according to Bourdain again. Aventura pentru ca e foarte greu de gasit, cu toate hartile, si Iphone si intrebatul din 10 in 10 m. Dar am reusit. Locul mi s-a parut bomba rau, ne-am uitat cam nedumeriti daca sa mancam acolo fara sa riscam ceva probleme gastrice. Omu ne-a ochit ca suntem turisti si tot zicea la noi “Bourdain, Bourdain…” si ne arata poze si decupaturi de ziare. OK, hai sa ne riscam ca oricum in seara aia plecam acasa. Am luat cate un kebab de fiecare, neiute pentru copii si cate un ayran.

Inauntru alti turisti cu harta in mana cu care am schimbat priviri de “so you knew about this place too…” . Kebabu foarte bun, dar nu pot sa zic ca imi va fi dor de el, nu sunt a kebab-kind of girl. DURUMZADE, Kalyonku Kulluk Cad nr. 58.

Ca sa tragem o concluzie, in Istanbul gasesti o mancare extraordinara (mai ales daca esti nitzel documentat), si la pretul cu care petreci un weekend in acest oras e si pacat sa nu incerci. Cu siguranta o destinatie FOODIE.

1