Osteria Francescana este cel mai bine cotat restaurant italian in top 50 pe anul 2010, obtinand locul 6 dupa ce anul trecut a fost new entry pe locul 13 (sa mai zica cineva ca 13 e nr cu ghinion…). Locul 6 este cel mai inalt loc atins vreodata de un restaurant italian. Chef Massimo Bottura a obtinut 2 stele michelin pentru restaurantul lui, el fiind dealtfel si presedintele Slow Food.

Stimulati de aceste informatii si cu ideea ca in vacanta noastra italieneasca vom fi pe undeva prin apropiere de Modena, am facut rezervare cam cu 2 saptamani inainte la acest prestigios restaurant. Apropierea era cam la 200 de km de San Gimignano (unde eram noi cazati), ceea ce a insemnat un drum de 2 ore la dus si 2 la intors pentru o cina. Too much? Not for true foodies.

Restaurantul este aproape ascuns in centrul vechi din Modena (unde btw masinile fara nu stiu ce ecuson de localnic nu au voie sa intre…asteptam inca amenda), doar o mica placuta pe perete si atat. Cat se poate de discret.

Inauntru un decor minimalist, cica cu mari lucrari de arta pe pereti. Acuma sincer nu sunt convinsa de asta, marile lucrari fiind portrete alb negru de actrite gen Greta Garbo mazgalite cu vopsea rosie sclipicioasa cu dinti de vampiri si sange, lacrimi de sange, creepy stuff. Dar noi venisem pentru mancare asa ca la un moment dat nu am mai bagat in seama arta dubioasa.

Ajungem noi fix la 8 cum ni s-a spus si ne asezam la masa. Primim niste apa si meniul. Ne hotaram repede la meniul de degustare SENSAZIONI sub care scria simplu “L’espressione della nostra ricerca” si atat. Stam noi ce stam sa vina cineva sa ne ia complicata comanda. Nimic. Treceau pe langa noi, ne mai puneu apa, da nu ne lua comanda. Intre timp se umple locul, aia nimica. Intram la banuieli. Sa intrebam “da nu vine domne nimeni sa ne ia comanda” parca nu ne vine, sa mai stam…deja trecuse jumate de ora. Ne hotaram sa stam si sa vedem, rontzaind de zor grisine si paine home made cu ulei de masline din cultura proprie a restaurantului. M-am pregatit cu telefonu sa iau notite (in meniu nu scria nimik) si sa fac poze. Nu m-am indurat sa iau dslr cu mine, parca nu mergea in frumosul restaurant sa ma apuc io sa caut lumina, pozitia si sa flashuiesc colegii de la mese. Asa ca unele poze nu-s cele mai grozave.

Pe la 9 fara un sfert apare za chef himself, Massimo Bottura. In adidasi, blugi si hainutza de bucatar, venea la fiecare masa si lua comanda. Wow. La asta nu ne asteptam. Ne-a intrebat ce vrem, a parut incantat de increderea cu care comandasem meniul secret, ne-a intrebat daca nu ne place ceva, alergii…Nimic am zis noi, da-ne ce vrei. La fel a trecut pe la fiecare masa, a notat la fiecare (la masa de langa noi o dudie nu manca ciuperci, peste, fructe de mare, ceva legume….de ce o mai fi venit frate?), si a plecat la bucatarie. Dupa care a inceput distractia, la toti o data. Deci au asteptat sa se umple (nu toti au spart usa ca noi la 8 fix) ca sa serveasca felurile in acelasi timp.

Reconstructie de mare: salsa de scoici si nero de sepia. Crocant si cu o aroma de mare bine definita.

Carpacio de red grouper cu mozzarela sfaramata si fum de gratar. Felu asta a venit sub un clopot, clopot care a fost ridicat de chelnar si bagat sub nasu meu sa ma loveasca  fumul de gratar. Senzatia a fost extraordinara.

Bread and butter si ansoa cu spuma de mare. Pot sa jur ca spuma aia avea gust de mare.

Rice grey and black fiert in apa de stridii (adica apa scursa din stridii la deschidere…cata munca) si cu motz de caviar

Black cod de Alaska prajit pe partea cu pielea in cenusa de legume; spaghete de legume in cerneala de sepie si zeama intensa obtinuta cu tehnica japoneza din stridii, pe un pat de ghimbir confit si oyster leaf. Nu prea am ars legume in viata mea, nu prea am mancat cenusa, dar sunt sigura ca cenusa aia era de legume si avea un gust extraordinar. Pestele era gatit perfect (o remarca foarte Masterchef if I may say so myself). Cateva secunde mai putin si ar fi fost nefacut, mai mult si nu mai era asa de juicy.

Praz gatit in oala de cupru in suc de trufe, cu trufe rase peste si sare chervil. Promit sa nu ma mai uit de sus la praz ca la o leguma amarata si am pus oala de cupru pe lista daca asa iese mancarea din ea. A, si probabil imi trebuie ceva trufe.

Parmezan in 5 feluri: spuma, crema, demisufle, aer si biscuite. Asta a fost felul care m-a impresionat cel mai mult. Impresionant ce poti obtine dintr-o bucata tare de branza. De fapt au fost 5 bucati ca fiecare fel era din parmezan de alta varsta (invechit 18, 24, 36, 60 luni). Aerul cu gust de parmezan….de vis.

Tagliatele con ragu, in interpretarea chefului. Ragu nu era din carne tocata ci din franjuri de carne care probabil fiersese de dimineata.

Bibilica (guniea hen) cu spanac, sos peste si peste care am primit cate fasuri dintr-un spray cu miros distilat de bibilica 🙂

Garden: legume toate felurile, dulci si sarate, crude si gatite, crocante si moi, calde si reci…Al doilea fel dupa parmezanul in fel si chip, care m-a lasat foarte impresionata. Expresia culinara  a “nici pe jos nici calare, nici imbrcata nici dezbracata…”.

Predesert: pepene si sfecla rosie, coaja de lamaie si portocala, in sos de otet de vin alb de Sicilia si apa minerala, migdale si oregano. Ok, pare un total compot dar a fost deosebit de fresh si a avut probabil si functia de digestiv pentru ca dupa cate macasem deja (plus cantitati impresionante de painici si grisine) m-am simtit foarte light dupa compotul asta.

Mediterana dulce: mozzarela de buffala spuma cu cirese si coaja de portocale, deasupra ricotta afumata cu ceai senchuan. Interesant dar nu prea desert if u ask me…

Capuccino si petit fours.

Dupa o analiza de 5 minute am decis…so far the best dinner of my life.

2